Cum reacționăm când copiii ne lovesc?

De ce ne este atât de greu să înțelegem furia copiilor?

Când un elev de clasa a VII-a a lovit cu un cuțit o profesoară și un coleg într-o școală din Bistrița, reacția publică a fost una previzibilă. Pe rețelele sociale, mulți adulți au cerut ca agresorul să fie pedepsit fizic sau chiar executat pe scaunul electric. Dar această tendință de a ne teamă de furia copilului, în timp ce ignorăm propria noastră agresiune, spune multe despre cine suntem noi, adulții.

Furia la copii este mai degrabă un simptom decât o cauză. Sunt numeroase exemple de agresiune în care sunt implicați minori. De la incidentul din Cenei care a șocat țara anul trecut, până la bătaile pe stradă sau în săli de clasă pe care le-am început să le considerăm obișnuite. Mulți dintre acești copii nu au încă atins vârsta de pubertate, dar poartă în sine o furie atât de mare, încât uneori explodează spre exterior.

Părinții care se țin la margine comentează adesea că acești copii nu au fost educați corespunzător, ceea ce implică de cele mai multe ori lovituri sau alte sancțiuni corporale. Astfel, combatem agresivitatea cu acte de violență încă mai mari. Nu mă surprinde că generațiile tinere acumulează atâta revoltă. Cei care acum sunt la pragul adolescenței au trăit anii în care ar fi trebuit să joace în parcuri sub semnul restricțiilor pandemice, cu privirea fixată pe ecrane și, adesea, fără supraveghere.

Copiii nu sunt agresivi – sunt supuși unei presiuni fără precedent

Eu am fost în aceeași situație, cu doi copii care în 2020 aveau 7 și 12 ani, lucrând de la distanță. Copiii mei au stat pe toate aplicațiile posibile și imposibile, deoarece facturile trebuiau plătite și nu reușeam să câștig bani jucându-mă cu ei.

Aceste generații tinere se dezvoltă într-un context de schimbare socială profundă, pe fundalul unei presiuni care niciun alt grup de copii nu a resimțit. S-au născut într-o lume pe care mulți o considerau standard. Ulterior, a apărut pandemia, iar doi ani au petrecut în casă. După ce au fost ridicate restricțiile, a izbucnit conflictul din Iran, care, deși nu ne privește direct, se discută în fiecare gospodărie. Ulterior, a fost perioada voturilor, în care ne-am fragmentat ca societate. Valuri de ură. Apeluri la revoltă. Amenințări de toate felurile.

Nimic din toate acestea nu a trecut, deoarece a început și conflictul din Iran, care ar trebui să ne fie străin, dar ne afectează. Știri despre crize economice. Despre penurie. Despre locuri de muncă care dispar. De ce ar influența toate acestea niște minori? Pentru că se reflectă pe fața părinților lor. Pentru că, vrei sau nu, li se comunică că nu mai sunt fonduri pentru încălțăminte noi, deoarece impozitele au crescut. Se frământă seara în bucătărie, îngrijor de prețul crescut al combustibilului.

Toate aceste dificultăți, locale sau globale, mai multe decât în mod obișnuit, fac ca noi, adulții, să avem mai puțină răbdare, nu doar cu copiii noștri, ci și cu noi înșine. Și devenim mai irascibili, mai agresivi, chiar mai abuzivi. Ați folosit transportul în comun în orele de vârf? Este inevitabil să fie cineva care strigă, țipă, înjură, doar pentru că nu a găsit loc în autobuz sau pentru că cineva i-a respirat prea aproape.

Adulții sunt suprasarciniți – și din acest cauza, copiii suferă

Adulții nu mai au timp să privească copiii noștri. Mai mult decât oricând, adulții sunt suprasarciniți, fie ei părinți, profesori, bunici. Trebuie să aplicăm creșterea cu blândețe, ca să nu provocăm traume, dar trebuie și să-i implicăm în activități, să stabilim multe reguli, dar nu este recomandat să le spunem „nu”. În loc să vedem ce are nevoie copilul nostru, deschidem ochii și urechile la tot felul de consilieri de pe rețelele sociale și uităm că cel mai important lucru este să ne iubim copiii.

O profesoară, care era dirigintă la o clasă de liceu, mi-a povestit odată că a primit un apel de la un părinte care nu se mai înțelegea cu fiica lui și i-a spus: „Faceți dumneavoastră ce vreți cu ea, că eu nu știu ce să mai fac”. Dar ce să facă școala? Ce instrumente are pentru a salva acești copii din mâinile propriei lor soarte. Școala, ca instituție, nu are prea multe opțiuni. Există, evident, pe hârtie planuri cadru și programe, dar cu un singur consilier școlar la peste 1000 de elevi, aceste documente nu sunt bune decât de șters cu ele geamurile, dacă hârtia e de calitate. Altfel, sunt doar moduri de a acoperi niște neputințe. Iar cazurile tot mai dese de agresivitate în care atacatorii sunt copii sunt dovada că nu funcționează.

Adulții nu prea cunosc ce se petrece în lumea copiilor. Nu știu ce muzică ascultă, ce caută pe internet, ce conturi urmăresc, ce conținut partajă.