De ce apar ticurile la copii și cum pot fi tratate

Cum se manifestă un tic?

Manifestările involuntare ale corpului, precum clipitul excesiv, mișcarea nasului, ridicarea umerilor, grimasele sau dregeatul vocii fără un motiv aparent, reprezintă o sursă de îngrijorare majoră pentru mulți părinți. Aceste comportamente pot fi greu de ignorat și adesea greu de decifrat: este vorba doar de un obicei trecător, de un tic clinic definit sau de o altă afecțiune ascunsă?

Pentru a lămuri aceste aspecte, am consultat opinia dr.

Gabriel Zanfir, un specialist cu o dublă expertiză în domeniul psihoterapiei și al psihiatriei, care este, de asemenea, cadru didactic asociat la Facultatea de Psihologie și Științele Educației a Universității din București.

Aici, el predă cursuri de psihopatologie și abordează tematica tulburărilor de neurodezvoltare, inclusiv manifestările de tip tic.

Înțelegerea naturii acestor simptome este crucială, deoarece unele ticuri au o evoluție efemeră și dispar spontan, în timp ce altele își transformă forma pe parcurs. Factori externi, precum stresul intens, oboseala cronică sau valurile de emoții puternice, pot amplifica temporar vizibilitatea acestor mișcări.

Este esențial de reținut că un copil nu execută aceste gesturi din proprie voință; prin urmare, insistența constantă a părinților de a le controla poate genera o presiune suplimentară tocmai în punctul sensibil al problemei.

În dialogul nostru, specialistul detaliază mecanismele apariției ticurilor, modul în care acestea se transformă, influența factorilor de mediu și somn, precum și indiciile care sugerează necesitatea unei evaluări medicale profesionale.

Când un mic copil începe să repete anumite mișcări, cum ar fi clipitul frecvent, mișcarea nasului sau grimasele, cum poate distinge un părinte între un simplu obicei și un tic clinic? Dr. Gabriel Zanfir subliniază că prima regulă este ca părintele să nu se simtă obligat să emită un diagnostic singur.

Analiza acestor manifestări se face din multiple perspective, bazându-se pe experiența sa de patru ani în sistemul public de sănătate mintală, inclusiv un stagiu dedicat psihiatriei pediatriche, și pe activitatea sa ca psiholog clinician autonom, cu experiență și în psihologia educațională.

Din toate aceste unghiuri, se observă cât de mult pot fi deranjați părinții de o mișcare atipică, repetată, care apare brusc. Întrebarea lor este naturală: este un obicei, un tic sau o problemă mai serioasă?

Un tic se caracterizează, în mod general, prin un ritm brusc, o durată scurtă, un pattern repetitiv și un aspect relativ stereotipic, deși nu este identic la fiecare repetare. Manifestările includ clipitul, strângerea ochilor, grimasele, mișcarea nasului, ridicarea umerilor sau mișcările capului. Există și variante vocale, precum dresul repetat al vocii, adulmecatul, emițirea de sunete mici sau o tuse care nu are o explicație respiratorie clară.

La copiii mai mari, se poate instala o senzație prealabilă, descrisă ca o tensiune, o presiune internă sau o nevoie imperioasă de a executa mișcarea, urmată de o senzație de ușurare după efectuarea actului.

De ce ne sperie când un tic e înlocuit de altul?

Copiii mici nu au întotdeauna capacitatea de a descrie această dinamică internă.

Pe de altă parte, un simplu obicei este mai strâns legat de un anumit context, de o rutină stabilită sau de mecanisme de autoliniștire.

Un aspect critic este că nu orice clipit frecvent constituie un tic; poate fi consecința unei iritații oculare, a unei alergii, a oboseii vizuale sau a unei deficiențe de vedere.

De aceea, evaluarea corectă depinde de analiza tabloului clinic complet, nu doar de o singură mișcare izolată.

Întrebarea privind frecvența și vârsta de debut este centrală. Da, modificarea tipului de tic este un element foarte caracteristic.

Cele mai comune sunt ticurile motorii simple, localizate predominant la nivelul feței și capului: clipitul, strângerea ochilor, grimasele, mișcările nasului sau gurii, mișcările capului și ridicarea umerilor.

Variantele vocale implică dresul vocii, adulmecatul, sunete mici sau vocalizări repetitive. Debutul apare de obicei în copilărie, frecvent între cinci și șapte ani. La mulți pacienți, intensitatea simptomelor poate crește într-o anumită perioadă, pentru a scădea ulterior, uneori semnificativ, spre perioada de adolescență.

Reacția de teamă a părinților atunci când un tic dispare și este înlocuit de altul este comună. Un copil poate clipi timp de câteva săptămâni sau luni, după care fenomenul se atenuează, fiind urmat de o mișcare a umărului sau de un sunet nou.

Această fluctuație este tipică și nu indică automat o evoluție spre o formă mai gravă a tulburării. Adesea, aceasta este pur și simplu dinamica naturală a ticurilor.

Referitor la cauze, este important să corectăm ideea conform căreia ticurile apar din cauza răsfățului, a anxietății excesive generate de familie sau a unor greșeli comise de părinți, o nuanță care îi face pe aceștia să se simtă vinovați. Vorbim despre un fenomen cu o componentă biologică și genetică substanțială, unde unii copii prezintă o vulnerabilitate intrinsecă mai mare pentru astfel de manifestări.

Conform afirmației inițiale a lui Georgiana Mihalcea, redactor, publicată pe 28.09.2026, clipitul rămâne un tic frecvent în rândul copiilor, având potențialul de a se intensifica în perioadele de stres sau oboseală. Dacă aceste manifestări devin supărătoare, există intervenții comportamentale specializate disponibile și se poate discuta și despre tratamentul medicamentos.