Viața cu copii: Megan Schiller

Oare ce m-a întrebat tata după numai trei zile?

Pregătiți-vă pentru un amestec de emoție pură și idei practice de design interior, deoarece mărturisirea pe care Megan Schiller a făcut-o atunci când a fost întrebată cum a transformat o simplă clădire într-un cămin autentic garantează fiori pe șira spinării și un zâmbet larg. Felul în care destinul își croiește drum prin viețile noastre reușește mereu să lase fără suflare.

Mai mult, veți descoperi aici soluții extrem de utile, în special pentru părinții care intră instantaneu în panică ori de câte ori apar pe scară vopselele sau instrumentele de creație!

Meseria de bază a lui Megan presupune coordonarea unei companii de design dedicată amenajării unor spații artistice pentru copii, ea înțelegând perfect că nu oricine își dorește ca propria sufragerie să arate precum o pânză semnată de Jackson Pollock după fiecare sesiune de pictură a celor mici.

Să pornim așadar în această incursiune fascinantă!

Căminul meu actual este o căsuță cochetă amplasată în Mill Valley, California, spațiu pe care îl împart cu partenerul meu devotat, Aaron, cu Shanti, un câine bătrân de 16 ani, și cu cele două fetițe ale noastre, Karuna și micuța Ora. Karuna tocmai a împlinit șase ani, însă comportamentul ei matur, mai ales modul extrem de grijuliu prin care o ocrotește pe surioara ei mai mică, Ora, care are doi ani, te face să crezi că ar avea deja 36 de ani.

Când se întâmplă să le lăsăm în grija unei bone, Ora obișnuită să declare cu aplomb: „Bine, Ra-Ra o să fie mămica mea acum!”.

Ora este o fetiță plină de energie și cu o personalitate efervescentă, aflându-se la polul opus față de sora ei mai mare, ceea ce face ca cele două să formeze o echipă pur și simplu extraordinară.

Povestea noastră de iubire a început în anii de facultate, într-un bar. Întâlnirea a avut loc chiar în ziua următoare după ce revenisem dintr-o călătorie pe cont propriu prin Europa și Orientul Mijlociu. Potrivit spuselor lui, radiam acea energie specifică călătorilor, o aură de spirit liber și veselie molipsitoare. În momentul în care l-am zărit pentru prima oară, el stătea așezat în celălalt capăt al încăperii, privindu-mă cu un zâmbet cald, de parcă ne-am fi cunoscut de o viață întreagă.

Privirea sa ptrunzătoare și gropițele uriașe din obraji m-au cucerit instantaneu și m-au atras ca un magnet către el. Din clipa aceea, am rămas fermecată definitiv.

Locuința în care trăim acum aparținuse odinioară bunicii mele, iar în prezent o închiriem direct de la tatăl meu.

Copilăria mi-am petrecut-o în Oakland, venind adesea în vizită în aceste locuri, deși pe atunci nu mi-aș fi imaginat vreodată că m-aș putea muta aici definitiv.

Pe atunci mă consideram o fată crescută la oraș și nu concepeam ideea de a mă stabili la periferie sau în zone suburbane. Abia după căsătorie, când am început să planificăm extinderea familiei, Mill Valley s-a transformat brusc în destinația noastră ideală.

L-am implorat pe tata să ne dea casa cu chirie, altfel nefiind nicio șansă să ne permitem costurile de aici, însă el avea deja o chiriașă care o îngrijise cu atâta devotament pe bunica mea până în ultima ei clipă și nu dorea sub nicio formă să o pună pe drumuri.

În acea perioadă, locuiam la aproximativ o oră spre nord, în Santa Rosa, iar Aaron făcea naveta zilnic până în San Francisco. Discuțiile noastre gravitau tot mai des în jurul găsirii unei locuințe accesibile în comitatul Marin, nu doar pentru a-i scuti din timpul pierdut în trafic spre serviciu, ci și pentru a fi mai aproape de cumnatul meu, care locuia acolo împreună cu soția sa și cei doi copii.

Aici intervine însă partea absolut uluitoare și incredibilă a destinului nostru! În timp ce încercam să punem cap la cap toate aceste planuri logistice, soția cumnatului meu a încetat din viață în mod tragic, la scurt timp după venirea pe lume a celui de-al treilea copil al lor.

Ne-am strâns lucrurile în grabă și ne-am mutat imediat în Marin, dormind inițial pe unde apucam, pe canapele, doar ca să fim alături de familia noastră și să acordăm sprijinul necesar la îngrijirea noului nostru nepoțel și a fraților lui mai mari.

După numai trei zile de la această mutare forțată de împrejurări, tata m-a sunat și m-a întrebat direct: „Crezi în coincidențe fericite sau în intervenția divină a destinului?”. I-am după mai bine de 15 ani în care locuise acolo, chiriașa lui luase brusc decizia de a se muta în Illinois.

Urma să elibereze casa în câteva săptămâni, așa că în sfârșit puteam locui în mult dorita căsuță a bunicii, situată la doar zece minute distanță de cumnatul meu, locul unde aveam să ne petrecem mare parte din timpul anului următor.

Nu mă pot abține să nu cred că biata mea cumnată plecată dintre noi prematur, poate chiar și scumpa mea bunică, au avut o contribuție divină la această succesiune de evenimente miraculoase.

Zona Mill Valley are un caracter cu totul unic și aparte. Orașul se află la zece minute spre nord de celebrul pod Golden Gate, fiind adăpostit la poalele muntelui Tamalpais, înconjurat de trasee montane spectaculoase, arbori uriași de secuia, și poziționat strategic între apele superbe ale golfului și Oceanul Pacific.

Ce element a reușit să ne influențeze viața?

Chiar dacă această micuță localitate începe treptat să se transforme într-o zonă rezidențială exclusivistă pentru angajații din sectorul IT din San Francisco, remarcată prin case scumpe și buticuri elegante, simt că a reușit totuși să își păstreze farmecul rustic, aerul boem și stilul de viață orientat spre aventură în aer liber.

Consider că am avut un noroc chior în ceea ce privește vecinii noștri și familiile minunate cu copii mici care s-au mutat în cartier pe vremea când Karuna era doar o bebelușă. Copiii noștri au crescut practic împreună, iar noi am transformat într-o adevărată tradiție organizarea unor ieșiri lunare dedicate exclusiv mămicilor sau serile de vineri consacrate faimoaselor petreceri cu pizza alături de toți membrii familiei.

Când vine vorba despre educarea și creșterea copiilor noștri, conceptul de comunitate funcționează aici la scară reală, exact ca într-un sat tradițional.

Dacă Ora trage un pui de somn în momentul în care trebuie să o aduc de la școală pe Karuna, nu trebuie decât să scot capul pe poartă pentru a căuta din priviri un vecin care se îndreaptă spre școală pentru a-și lua propriii copii.

Strig simplu peste stradă: „Poți să o aduci și pe Karuna cu tine, te rog?”, iar zece minute mai târziu fetița mea pășește deja pragul casei.

Poziția geografică ne permite să ajungem pe jos de acasă până la școlile primare, gimnaziale și liceale, la magazinul Whole Foods, la numeroase parcuri pitorești străbătute de pâraie, în centrul istoric fermecat pentru o cafea excelentă sau la clubul Sweetwater pentru a urmări un concert într-un cadru intim și extraordinar, un spațiu susținut financiar chiar de Bob Weir, membru al legendarei trupe The Grateful Dead. Este, fără nici cea mai mică exagerare, un loc de vis!

Din perspectiva mea de specialist, există câteva elemente fundamentale de design esențiale atunci când locuiești împreună cu copii mici. Primul principiu este cel al spațiului deschis, o configurație pe care am reușit să o implementăm cu succes doar în zona bucătăriei și a sufrageriei.

Am renovat bucătăria în perioada în care eram însărcinată cu Karuna, dar visul nostru secret este să reamenajăm cândva și restul casei. acesta fiind de altfel singurul avantaj major atunci când proprietarul imobilului îți este rudă directă!

Al doilea element indispensabil este starea de ludic, bucuria și jocul.

Culorile vibrante, un scaun tip hamac suspendat, tapetul cu motive inspirate din lumea struților și peretele acoperit cu vopsea de tablă pentru scris sunt doar câteva dintre metodele prin care reușim să integrăm elemente ludice și pline de viață în locuința noastră.

Crearea unui cadru propice exprimării creative face parte integrantă din această filosofie a jocului, motiv pentru care am transformat fosta noastră verandă însorită într-un studio de artă dedicat în exclusivitate fetițelor.

Totuși, elementul de amenajare interioară care a reușit să ne influențeze viața într-un mod cu totul surprinzător, depășind orice altă așteptare, este minimalismul adoptat ca stil de viață. Obiectele dedicate copiilor par să se înmulțească într-un ritm alarmant, aproape zilnic, motiv pentru care consider că aș fi luat-o razna demult dacă nu am fi implementat un sistem riguros de triere, organizare și curățenie periodică.

La fiecare câteva luni trecem în revistă zonele problematice din casă, cum ar fi sertarele, dulapurile și lăzile cu jucării, scoatem absolut totul la iveală și punem înapoi doar acele obiecte care reprezintă preferatele absolute sau care sunt cu adevărat indispensabile.

Îmi conving copiii să parcuragă acest proces de selecție chiar înainte de zilele lor de naștere sau înaintea sărbătorilor de iarnă, pentru a crea spațiu fizic destinat noilor cadouri, fapt ce îi mobilizează și îi entuziasmează în mod real în fața acestei operațiuni de curățenie. Prima dată când am aplicat această metodă, am răsturnat toate cutiile cu jucării ale Karunei într-o cutie mare de carton și i-am cerut să aleagă strict acele lucruri pe care își dorește cu disperare să le păstreze.

Am suferit un adevărat șoc când am observat că a scos doar câteva figurine minuscule dragi ei și alte două jucării oarecare. M-am surprins întrebând-o: „Ești absolut sigură că nu vrei să păstrezi acest ponei My Little Pony? Sau ce zici de aceste animăluțe Calico Critters?”.

Fetița știa însă foarte exact ce își dorea și a demonstrat o abilitate nativă impresionantă de a renunța la tot restul obiectelor!

În prezent, s-a obișnuit deja cu acest mecanism, așa că, deși manifestă o atașare mai mare față de unele dintre noile sale bunuri, acceptă cu totul firesc acest protocol. Bănuiesc că ar fi opus o rezistență mult mai mare dacă abordarea mea inițială ar fi fost formulată prin îndemnul: „Ia de aici ce vrei să dăruiești altcuiva”.

Momentul meu favorit din întreaga zi este cel al cinei în familie. Ador să gătesc pentru cei dragi și încerc constant să o co-optez pe fiica mea de șase ani să învețe tainele gătitului alături de mine. Totuși, cel mai mult prețuiesc clipele în care ne așezăm cu toții la masă, ne exprimăm recunoștința și povestim despre cum ne-a trecut ziua. Fetițelor le place teribil ca înainte de masă să se țină de mâini și să rostească fiecare un motiv pentru care sunt recunoscătoare în acea zi.

Denumesc acest obicei drept ritualul de familie.

„Hai să facem familie”, obișnuită să spună micuța Ora, în timp ce își întinde brațele pline de entuziasm pentru a ne prinde de mâini.