Zece ani mai târziu, încă plâng de avortul meu

M-am așezat nervos în sala de așteptare, bătându-mi piciorul în sus și în jos, ascultând numele meu

Curățam bucătăria, cu un cântec pop curgând din difuzor, când ochii mei s-au oprit pe calendarul digital. Acolo, în fiecare 21 august, un emoji de fluture mă aștepta — o amintire a zilei în care am pierdut sarcina. De data asta, însă, nu a fost avortul care m-a lovit. A fost uitarea. Pentru prima dată în zece ani, data în care inima copilului meu a încetat să bată mi-a scăpat din minte.

Îmi e greu să mă întorc la acea zi. La vizita de control la 12 săptămâni, medicul a făcut un doppler fetal pe burtă, căutând o bătaie a inimii pe care nu a găsit-o niciodată. Am văzut cum sprâncenele ei se strânseseră pe măsură ce mișca sondele în jurul valorii. A încercat să mă liniștească, spunând că ar putea fi un motiv pentru care nu putea găsi bătaia. Totuși, a avut sens să facă o ecografie. M-am îndreptat spre altă locație. N-am sunat pe nimeni, făcând tot posibilul ca să fie bine.

M-am așezat nervos în sala de așteptare, bătându-mi piciorul în sus și în jos, ascultând numele meu. Când a fost rândul meu, m-am întins pe masă, pregătindu-mă pentru gelul rece pe stomac, apoi m-am uitat la ecranul de pe perete, în timp ce tehnicienii de ultrasunete se strecurau să-mi găsească copilul. Și iată-l. Lucrările celui de-al doilea copil al meu s-au aprins pe ecran. Aceste imagini sunt întotdeauna un pic greu de discernit, dar am putut vedea clar un cap, un corp, și patru membre. Dar aceste membre nu se mișcau, iar tehnicienii au rămas tăcuți. A apăsat butoane, a făcut fotografii și a ținut privirea antrenată direct pe ecranul calculatorului. Când a terminat, a spus, „Doctorul va veni să vorbească cu tine”, apoi a fugit afară. Câteva secunde mai târziu, a apărut altcineva și m-a rugat să-i urmez în altă cameră.

Acum realizez că ocupam un spațiu prețios lângă echipamentul de ultrasunete. Au nevoie de ea pentru următoarea lor întâlnire, iar vestea pe care am să o aud ar putea să mă tulbură pentru un timp.

Relatează 6 lucruri pe care le-am învățat din experiența mea de avort spontan

Momentul este limpede în memorie chiar și zece ani mai târziu. Îmi aduc aminte de scaunul din plastic dur în care m-am așezat. Îmi amintesc că m-am uitat în jurul camerei și mi-am dat seama că jumătate din ea a fost folosită pentru depozitare. Erau cutii cu hârtii și rămășițe de poștași alături de provizii aleatorii așteptând casele lor reale. Pe lângă mine, pe o mică masă stătea o cutie de țesuturi. Când a intrat doctorul, s-a prezentat. Nu-mi amintesc cum îl cheamă, dar nu voi uita niciodată privirea lui tristă când a spus: „Nu e o veste bună”. Podeaua cădea de sub mine. L-am sunat pe soțul meu în lacrimi, abia în stare să spun, „Nu există bătăi cardiace”, apoi am sunat disperat la mama mea să împărtășească aceeași veste.

Relatează 6 lucruri pe care le-am învățat din experiența mea de avort spontan. Nu-mi amintesc cum m-am întors la casa bunicii mele, unde se uita la fiul meu de 2 ani. Știu că am condus acolo, dar amintirea e ceață, acoperită de tristețe, teroare și anxietate care curgeau prin mine. Când am ajuns, am căzut în brațele bunicii mele. „Nu au putut găsi o bătaie a inimii”, am spus, luptând cu lacrimile pe măsură ce fiul meu ne urmărea cu atenție. A strâns-o pe mine și m-a lăsat să mă dizolv. Am suferit o avortă greșită - corpul meu nu a recunoscut că copilul care crește în interior a murit. Dar bazându-se pe dimensiunea și dezvoltarea ei, medicii au putut să-mi spună că inima probabil a încetat să bată la 10,5 săptămâni. Așa am ajuns să marchez 21 august ca ziua în care a murit copilul meu.

În anii care au urmat, am așteptat cu nerăbdare atât data respectivă, cât și data de naștere. Știam că vor fi grele. În primii doi ani, am planificat zile neproductive, știind că voi cădea din nou în durerea mea. Am petrecut dimineața în fiecare 21 august amintindu-mă de ziua în care am aflat, analizând fiecare detaliu, lăsând lacrimile să plângă. Am căutat semne de fluturi, care mi-a devenit un simbol de speranță după avortul meu. Dar zece ani mai târziu, am fost prinsă în detalii ale unei vieți foarte ocupate. Sunt o mamă muncitoare cu doi copii în vârstă de școală care petrec mare parte din timpul meu conducându-i între întâlniri de joc și practici sportive. Este probabil un semn bun că 21 august nu mai vine peste mine ca un nor întunecat.

În acei ani de început de a lăsa durerea să mă învârtă cu toată forța, mi-am dat minții, trupului și inimii spațiu pentru a elibera tensiunea și durerea sa. Dar uitarea data a adus propriul tip de durere. A fost o amintire de cât de departe am ajuns, și cât de departe n-a ajuns niciodată copilul meu. Zece ani mai târziu, încă mai plâng pentru avortul meu spontan, dar acea durere a evoluat. Mereu mă voi întreba ce ar fi devenit acea mică viață și de ce nu le-a fost dată șansa. Mereu voi lua un moment să mă opresc și să-mi amintesc speranța, bucuria și dragostea pe care le-am simțit în primele săptămâni ale aceleiași sarcini, chiar dacă am nevoie de un calendar care să-mi amintească să fac asta. Și cel mai important, voi vorbi mereu desp