Am plâns peste tot: plângând în magazin, în mașină, la grădinița fiicei mele
Au trecut 22 de ani de când al doilea meu copil, Ben, s-a născut mort cu trei zile înainte de data de naștere, după o sarcină perfectă din manual. În dimineața zilei de 30 decembrie 2003, am fost la verificarea prenatală obișnuită și doctorul meu nu a găsit nici o bătaie a inimii. El m-a trimis la o ecografie de urgență și după câteva minute, un alt doctor a intrat în cameră și m-a întrebat cum mă simt. Mă simt destul de speriată chiar acum, i-am spus, Îmi pare rău să vă spun, ținând mâna, dar a plecat. Lumea familiei mele s-a rupt în acea dimineață și ne-am alăturat unui club despre care nu știam că există - un club care crește cu aproape 2 milioane de familii din întreaga lume în fiecare an, și aproape 3.000 în Marea Britanie.
Ultimele știri
Numele de bebeluși Walton care lucrează dincolo de spectacol
Registru de cadouri pentru bebeluș: ghid anti-stres pentru părinții debutanți
Stresul fetelor: Ce le doare cu adevărat și ce cer de la părinți
Cele mai bune rezervări pentru adolescenți 2026L-am rănit pe Ben în seara Anului Nou cu soțul meu ținându-mi mâna, și am plâns când doctorul a spus: El a avut un nod în cordonul umbilic. El trebuie să fi învârșit în utero luni în jur, formând o buclă în cordonul, și în noaptea dinaintea să doarmă în întuneric, l-am întrebat: L-am lovit mai devreme? Doctorul m-a asigurat că nu ar fi simțit nimic. Am avut aproape 23 de ani să învăț să trăiesc fără el; 20 de luni mai târziu i-am născut un frate mic sănătos și frumos. În acele zile, în timp ce am crescut fiica mea de trei ani, nu vedeam o cale de ieșire din durere.
Am vrut o hartă cu instrucțiuni clare de urmat, sau un fel de linie cronologică care să detalieze cu exactitate cât de puțin va doare în două luni, sau șase, sau 12.
Am plâns peste tot: plângând în magazin, în mașină, la grădinița fiicei mele, observând șoptelele celorlalte mame, privirea subreptibilă la stomacul meu acum plat. Nu există nimic care te poate pregăti pentru acest fel de pierdere, iar cel mai bun lucru pe care l-am putut face a fost să continui să respir în fiecare clipă, să mă predai lacrimilor când au venit. Nu cred cu adevărat că supraviețuiești sau că găsești închiderea în modul în care societatea crede că facem - felul în care societatea ne dorește, așteptând să mergem mai departe și să nu mai plângem, să nu mai lipsim, să nu mai dorim acest lucru cel mai prețios.
Am învățat că întristarea este ceva ce poți purta cu tine în fiecare zi, deși se schimbă de-a lungul anilor. Niciodată nu este o parte a ceea ce ești.
În primul an după moartea lui Ben, eram conștient de fiecare moment trecător, marcând câte zile, săptămâni, luni, de la moartea lui, marcând fiecare prima: prima zi a mamei, prima zi a tatălui, Crăciunul, apoi prima aniversare îngrozitoră a morții lui. A trebuit să plâng fiecare moment pierdut și fiecare milestone potențial: zâmbetul, râsul, răsturnarea și târâitul. Când a sosit al doilea an, m-am gândit că mă voi simți mai ușurat, dar mi-am dat seama că acum trebuia să învăț cum să-mi petrec restul vieții fără el, ceea ce era aproape mai rău.
Pe măsură ce lacrimile mi-au scăzut, mi-am făcut griji că dacă nu plâng, asta înseamnă că îl pierd din nou: lacrimile mele m-au legat de el într-un mod pe care nu l-am putut înțelege. În acele timpuri, uneori plângam și eram furios și țipam la lume, aruncam lucruri, imploream pe cineva să-l aducă înapoi.
În primul an după moartea lui Ben, eram conștient de fiecare moment trecător
Unele zile plângam pe umerii oamenilor, iar alte zile eram ușor să vorbesc cu un prieten despre prețul imobiliarului sau cât de rece era afară, doar pentru a avea 20 de minute pline de ceva asemănător vieții normale. Majoritatea oamenilor evitau să vorbească despre Ben pentru că nu vroiau să mă facă să plâng, sau să-mi aducă aminte, fără să realizeze că era cu mine în fiecare moment și lacrimile erau mereu acolo. Prietenii mei care mi-au vorbit despre el, mi-au spus numele său, mi-au întrebat cum ne simțeam, care au înțeles că există și nu ar uita băiatul meu, erau - și încă sunt - un mare cadou. În primul an ne-am întrebat, din nou și din nou, „de ce noi?”. Până când de ce nu noi?
Nu suntem mai speciali sau norocoși decât oricine altcineva: se întâmplă lucruri groaznice, și acest lucru groaznic ne-a întâmplat.
Nu a existat un plan mai înalt, și nici un scop. Dacă cineva ar avea o bătaie magică și mi-ar spune că-i pot șterge existența și durerea pe care moartea lui a adus-o în viața noastră, aș spune nu. Cineva înțelept mi-a spus că într-o zi, faptul că Ben a murit va fi o parte din mine, ca și faptul că ochii mei sunt albi. Am păstrat acest lucru ca un mic semn de speranță că agonia durerii nu va dura pentru totdeauna și că voi putea găsi o cale de a trăi din nou. Ea avea dreptate: moartea copilului meu este o parte inseparabilă a ceea ce sunt, dar nu este tot ceea ce sunt. Încă plâng în fiecare an la ziua lui de naștere, dar aprind și o lumânare specială pentru a marca ziua.
Uneori vorbesc cu el și îi spun cât de mult îl iubesc și îmi lipsește, și asta îmi aduce o mângâiere. În fiecare an, soțul meu și cu mine trimitem bani unei organizații de caritate pentru copii în memoria lui, recunoscând că putem face ceva pentru copilul altcuiva, ceea ce nu putem face pentru al nostru. E imperfect și trist, dar ne ajută să facem viața lui să aibă un sens. Există o po
Conținut scris de redacția noastră parintiinpas.ro / Virginia Williams și asistat AI.
Alte articole: