Tatăl meu a fost un om de acțiune, nu de cuvinte
Fiica mea mi-a deschis ochii asupra unei lacune emoționale pe care am trăit-o 51 de ani fără să o numesc
Ultimele știri
O singură oală pentru toți: cum hrănești familia fără stres?
Jurnalul personal: Superputerea secretă a copiilor de azi
Cum transformă un liceu din Tulcea comunitatea într-o sală de clasă!
Magia iernii în grădiniță: De ce sunt poveștile cu oameni de zăpadă preferatele celor miciLa vârsta de 51 de ani, am realizat că o parte esențială din relația ta cu părintele tău a rămas nelucrată nu este un lucru rar. În cazul meu, nu e o certare sau o ruptură. E mai degrabă o tăcere lungă, un gol pe care niciunul dintre noi nu a încercat să-l umple. Aceeași dinamică se repetă și la fiica mea și la tatăl ei, deși cei doi bărbați provin din lumi complet diferite.
Tatăl meu a fost un om de acțiune, nu de cuvinte. Crescut într-o familie numeroasă din mediul rural, cu puțină școală și o plecare timpurie din casa părintească, a învățat că rolul de tată se reduce la a munci și a asigura supraviețuirea familiei. În mediul său, sentimentele nu se discutau, deci el nu a avut modelul ca să le exprime sau să le valideze la fiul sau fiica. Pentru el, a fi bun însemna să ai grijă ca nimeni să nu sufere de nevoie materială.
Tatăl fiicei mele este, în schimb, un om educat, obișnuit să poarte conversații și să fie atent la cei din jur. O ajută financiar cu tot ce are nevoie și mult peste. Cu toate acestea, și ea se simte exclusă din dialogul profund. Când încearcă să-i povestească că se simțea marginalizată la liceu și că asta o durerea, el nu o întreabă ce se întâmplase sau ce o făcea să simtă așa. În loc de asta, el mută discuția la propriile amintiri frumoase din perioada liceului. Ascultând-o, am realizat că nici eu nu încercasem niciodată să-i povestesc tatălui meu asemenea lucruri.
Îi atrage atenția când mută discuția
Diferența dintre noi două este că eu am crescut fără să-mi pun problema că aș putea cere mai mult de la tata. Nu mă refer la lucruri materiale, ci la atenție, la discuții despre ce simt, la interesul lui pentru viața mea. Nici nu știam că pot aștepta asemenea lucruri de la el. Fiica mea a crescut altfel. Am vorbit cu ea despre emoții, am încurajat-o să spună când ceva o deranjează și să nu accepte că o relație trebuie să fie într-un anumit fel doar pentru că așa a fost dintotdeauna. Acum ea face exact asta, inclusiv în relația cu tatăl ei.
Îi atrage atenția când mută discuția la el, îi explică de ce o deranjează și încearcă să-l facă să înțeleagă ce așteaptă de la el. O dată, de două ori, de câte ori e nevoie. Are răbdare pentru că, zice ea, tatăl ei are nevoie de exercițiu. Vrea să-l învețe să-i asculte pe ceilalți, să îi înțeleagă și să nu mai reducă toate experiențele la propria persoană. Eu n-am făcut niciodată asta cu tata, și mă uit fascinată la ea cum cere ceea ce are nevoie.
Multă vreme am crezut că așa sunt relațiile dintre tați și fiice. Că tații sunt acolo, undeva în peisaj, duri și muncitori, și că principala lor treabă este să aducă bani în casă. Nu mă așteptam ca tata să mă întrebe ce mă frământă. Nici nu-mi trecea prin cap că ar putea face asta. Fiica mea nu vede lucrurile la fel. Pentru ea nu este suficient că tatăl ei o susține financiar. Vrea să poată vorbi cu el și despre lucrurile care nu merg bine. Nu contestă ce face tatăl ei pentru ea, dar nici nu consideră că asta înlocuiește restul.
Nu știu dacă eu și tata vom ajunge vreodată să vorbim altfel. Dar e ciudat să descopăr, la 51 de ani, că fiica mea a avut de la tatăl ei o așteptare pe care eu nici nu știam că aș fi putut s-o am de la al meu.
Sursă: Totul despre Mame
Alte articole:
Profesorul de educație fizică predă și conducerea auto, legând motricitatea de siguranța rutieră în liceu…
Metoda intensă de trei zile pentru abandonarea scuteceilor: ghid pentru părinți…
Tanith Carey, specialist în psihologia adolescenților, dă părinților ghidul esențial pentru crizele emoționale…
Părintele blând: când bunătatea devine, fără să vrem, o capcană…