Ce sunt, de fapt, comportamentele BFRB?
În termeni medicali și psihologici, aceste gesturi – mușcatul buzelor, ciupirea pielii, rosul unghiilor sau smulgerea părului – sunt cunoscute drept comportamente repetitive centrate pe corp (Body-Focused Repetitive Behaviors - BFRB), mai ales când devin recurente și creează probleme. E important de știut că prezența lor nu înseamnă automat o afecțiune gravă.
Ultimele știri
Cum transformați curățenia curții într-o distracție pentru toată familia
Banii de plastic și ecranele: De ce educația financiară a copiilor a devenit o urgență
Alegerea biberonului ideal: De ce sticla borosilicată a cucerit părinții moderni
Cum să îți ajuți copilul să se adapteze ușor la ora de iarnăMulte apar ocazional și dispar de la sine, dar în alte cazuri se intensifică până la leziuni vizibile, căderea părului, disconfort fizic sau perturbarea rutinei zilnice.
Prima întrebare pe care și-o pun părinții este, firesc: „Cum îl fac să se oprească?”. Tot felul de motive stau însă în spatele acestui comportament autolesionant minor.
Uneori, gestul funcționează ca o supapă pentru tensiunea internă, alteori e o strategie de a face față frustrării sau plictiselii, ori poate avea o cauză pur senzorială.
Ce se ascunde în spatele acestor gesturi?
Nici simpla transformare a gestului într-un obicei automat nu este de exclus.
Cece încearcă de fapt copilul să regleze prin aceste mișcări? Studiile arată că, pentru mulți oameni, astfel de acțiuni servesc la modificarea temporară a unei stări neplăcute.
Deși mecanismele sunt complexe și nu pot fi traduse printr-o singură emoție fixă, literatura de specialitate confirmă legătura dintre aceste gesturi și gestionarea stărilor interioare.
În viața de zi cu zi, diferențele sunt ușor de observat.
Frustrare, concentrare sau plictiseală?
Un elev își poate rupe pielițele de la unghii din cauza frustrării la o problemă grea de la mate, în timp ce altul își răsucește părul când trebuie să fie atent o perioadă lungă.
Un alt copil poate căuta imperfecțiuni ale pielii la televizor doar pentru că nu știe ce să facă cu mâinile.
Plictiseala rămâne un factor uriaș. Un experiment pe această temă a arătat un impuls mult mai mare spre astfel de gesturi în medii plictisitoare și frustrante, comparativ cu cele relaxante.
Așadar, dacă cel mic își răsucește părul pe canapea, nu e neapărat un motiv de panică; nivelul scăzut de stimulare din cameră favorizează pur și simplu apariția mișcării.
Pentru un martor extern, e greu de priceput de ce un copil insistă să facă ceva ce îi provoacă durere. Dacă o pieliță sângerează sau buza e iritată, de ce le atacă din nou? Explicația stă în faptul că senzația neplăcută de după nu e singurul lucru care contează. O zonă aspră, o pieliță desprinsă parțial sau o bucată de păr devin ținte pe care copilul vrea să le „corecteze”. Odată ruptă pielița, suprafața devine neregulată, degetul o simte din nou și ciclul se reia. La fel se întâmplă și cu buzele crăpate: mușcatul creează o textură nouă care cere parcă o nouă atenție senzorială.
De ce continuă deși doare?
În alte situații, repetiția devine atât de obișnuită încât acțiunea se activează aproape automat.
Copilul realizează că are degetele în gură abia când îi atragi atenția sau vede firele căzute pe haine fără să știe exact când a început să le smulgă.
Această distincție e vitală: un obicei făcut cu minimă conștientizare nu poate fi tratat ca o decizie conștientă de a face rău.
Înainte de a da ordinul de oprire, e nevoie de înțelegere și răbdare pentru a descifra ce se întâmplă cu adevărat în lumea interioară a copilului.
Sursă: totuldespremame
Conținut scris de redacția noastră parintiinpas.ro / Georgiana Mihalcea, redactor și asistat AI.
Alte articole:
